Why Do We Need Feminism in Geopolitics?

By Maria Cernat, The Barricade, July 8, 2024

Since the onset of the war in Ukraine, we have witnessed an unprecedented polarization of the media space. Not only has truth fallen victim, but also humor and basic common sense have succumbed to bellicose rhetoric.

I believe this is the most dangerous development that could have occurred, highlighting the urgent need for an internationalist pacifist feminist movement capable of countering the pro-NATO and pro-Putin factions with rhetoric grounded in reason and cooperation.

Recently, I had the opportunity to converse with a propagandist supportive of Russia, who acquired Russian citizenship less than a decade ago but exhibits a fervent Russophilia. He vociferates across all channels about the greatness of the war, the magnificence of the military, and how naive Mr. Putin was for not striking Ukraine more forcefully and sooner. Indeed, individuals like this are the equivalents of pro-war pundits in the West. If anyone harbored illusions that pacifist sentiments prevail in Russia, it is time to awaken to reality. The war has brought to the forefront a slew of fervent military conflict proponents, whose toxicity is matched only by the callousness with which they encourage people to go and kill for the very same ideals espoused by the opposing camp: the homeland, precious values, and the need to humiliate the enemies. They are governed by the same idea: our citadel is besieged by barbarian hordes threatening to tear us apart.

For researchers, this presents a fertile ground to identify common threads in pro-war propaganda.

The online commentary, whether from “internationally renowned experts,” whether anti or pro-Russia, exhibits disturbingly similar traits. The black-and-white worldview, the hatred, the frenzy for more destruction and bloodshed, the enthusiasm to pour fuel on the fire with both hands, and the condemnation of anyone seeking to end the killings. And the identical responses: “Oh, you want peace? Tell your folks to withdraw, tell the Russians to withdraw, tell the Ukrainians to surrender.” Objectives entirely unattainable. But it’s good that they shout when they clamor for these things.

Now, where does feminism fit into this picture? I believe its place and role are crucial because, given the escalating risk of conflict, coupled with the nuclear threat, there is a greater need than ever for citizens from all countries to advocate for peace. Because if we survive, we will do so not because of, but despite, the fervent pro-war zealots who become agitated on all channels when it comes to military confrontations. Anyone who does not desire peace is merely a soldier. Whether real or a paper one. And those of paper would do well to be confronted, together, from both sides of the barricade, by rational individuals who refuse to be drawn into destructive initiatives.

There are indeed several significant pacifist groups, but it is dramatic that their importance has declined. During the period when the nuclear threat was acknowledged, pacifist movements held serious sway. However, nowadays, the feminist movement appears to be completely engulfed by militarism. Feminism now supposedly entails the presence of women in the Ukrainian army and the notion that not all women are fleeing with their children across the border. Ironically, from this perspective, the pinnacle of feminism would be for women to leave their young people alone and take up arms. This way, armchair propagandists could find some solace for their keyboard-induced anxiety. There was even discussion of an initiative to mobilize all Ukrainian women for armed combat. However, “due to misogynistic reasons”, of course, which blatantly disregards the real potential of women, this idea was abandoned. Apparently, according to the same “feminists”, a significant opportunity was lost, yet again, when women were disregarded. Because, the most “feminist” thing to do would be to throw women into the front lines, according to the warped mindset influenced by war propaganda. I was even told that an AK-47 doesn’t weigh much and that I could bravely wield it. To kill Russians. For the cause. And to demonstrate that efficiency on the battlefield is not determined by gender, which, anyway, does not exist because it is assigned by doctors – who are also misogynists – at birth. I still wonder how the “feminists” could have missed the chance to advocate for the mobilization of Ukrainian women and their deployment – given that we’ve learned that handling a Kalashnikov isn’t very difficult – to the front lines!

It is worth noting that we often start from generous principles and end up, through small but sure steps, with shocking conclusions. We begin with Christian principles, for example, and then, through small yet persistent steps, we discover that God wants us, women, to stay at home to raise children! We start with socialist principles and find out that it’s good to have collectivist polyamorous relationships (read: accepting partner infidelity) because that’s how we strike at patriarchy. We begin with feminist principles of social equity and end up with the idea that we should raise money to buy drones from the overly “progressive” Turkish government, a NATO partner, to strike at misogynistic Russians. Following the same logic, people who do not hold progressive views on sexuality certainly deserve to be bombed. Bombing, as seen in Afghanistan, has an immensely “beneficial” role in the advancement of feminism and progressivism, being the ultimate expression of democratic values and their efficient spread globally.

On the other hand, I may be possible to find Russians willing to join us in our pacifist efforts, but it is equally possible to encounter individuals who are fanatically pro-war. They resemble our national breed of fanatics in many respects. It is not implausible to assume that in Russia, many victims could fall into the trap of war rhetoric just as they have in other places. I even had a direct discussion with such a person – although it is highly likely that they are well paid – who did everything possible to completely ignore the horrors of war just to “humiliate the West.” It is hard to believe, but some people find solace in the idea that they are part of a camp that attacks enemies. I can imagine these individuals savoring their vodka and consoling themselves with the thought that, although tens of thousands of young Russians have died, at least they can fill their mundane existence with acts of heroism on the front lines. Even if they have not been and will not go there, they derive satisfaction from grinning gleefully over piles of corpses.

So, what is to be done?

In order to see the solution, we have to define the problem.  Feminist liberals often argue that “there are multiple forms of feminism, all legitimate.” Regrettably, I must assert that the only genuine form of feminism opposes the mass killing machinery that is war and the institutions that enable it. While women in the military may be a source of pride, they also pose a real danger, as they stand alongside men in institutions that can become the most efficient instruments of destruction. But what kind of feminism celebrates fighting side by side with men to kill? Why not advocate, on the same principle, for gender parity in mafia institutions and in their leadership? How can we hope to reform society when we demand integration into the same structures that maintain the status quo, uphold hierarchies and domination, and take pride in killing people?

Albena Azmanova has emphasized that the struggle for women’s equality with men in institutions dominated by them has brought personal victories to women but has led to the loss of the war. By achieving equality with men in these institutions, they have ended up sharing the same exploitation and humiliation in an unjust society. They have won the personal battle but lost the social war and legitimized the institutions they fought to enter. They will pay a high price for this, as people reject this type of feminism along with other forms of social injustice.

It is futile to have elites boasting about gender quotas if they are based on the same system that produces insecurity, precariousness, fierce competition, vast inequality, and abject poverty. Feminism, unlike militaristic feminism, should be a formidable enemy, not a guard dog of power. I do not believe that women should comply with the recruitment center to gain legitimacy for profoundly anti-humanist and anti-feminist institutions just to show that they can also pull the trigger. Working in the institutions of an unjust system is at most a necessity, not a motive for progressive zeal.

The geopolitical commentary landscape is almost entirely dominated by men. Whether they are detractors of Russia or admirers, men dominate the scene. Apart from Katie Halper, Rhania Khalek, or Abby Martin, there are few women who have a voice in this field. Recently, both Katie Halper and Rania Khalek have invited members of sexual and feminist minorities from Palestine to their shows to draw attention to an issue that is too often overlooked. The desire to undermine pacifist movements that may emerge within progressive circles has directed the security apparatus toward supporting the idea that the people with whom the West is in conflict are backward and do not have the correct conception of human sexuality. Hence, it was often said that feminists who fight for Palestine, for example, are like chickens advocating for KFC restaurants! That they would be eaten alive in Palestine because there are only “bad and narrow-minded” people there. One of the guests on the mentioned shows stated that all initiatives by progressive young Palestinians to raise awareness in their communities were blocked, precisely to keep alive the idea that their people are irredeemably lost in terms of tolerance. Moreover, there has been frequent discussion about how even in Ukraine there were “progressive” movements aligning with the far-right to support the superiority in terms of tolerance over Russians. The instrumentalization of causes related to women’s rights, LGBT community rights, is extremely important in this field. Especially to demonstrate the moral superiority of the “civilized and democratic side of the conflict” and to discourage pacifism.

Indeed, pacifism can also be instrumentalized. When Germany wanted to prevent the United States from entering the First World War, it heavily funded female pacifist movements. Woodrow Wilson had won the elections with a pacifist agenda, and Americans did not want to enter a war they did not consider their own. In this context, an extensive propaganda war was taking place behind closed doors, with adversaries attempting to exploit any vulnerability.

Hence, there is a need for international pacifist feminist movements that escape the attempts of co-optation by belligerent factions. Moreover, pacifism is inherently more difficult to instrumentalize. As mentioned above, it is not impossible, but it is more challenging to use. We have feminist movements, LGBT movements, but we lack pacifist movements. Serious funding is allocated for raising awareness about combating domestic violence or reducing discrimination against minorities, but almost none for peace, cooperation, or raising awareness about the nuclear threat. How many NGOs in Romania or elsewhere in the “civilized” West primarily focus on peace and anti-war activities? How much funding is obtained to fight against war? Are there open competitions for such funds? Curiously, no.

Because movements and civic activism have long ceased to be funded directly with small sums by members and sympathizers. They are funded by competing for huge sums, often from elites. These elites will never desire major changes that significantly threaten their interests. Therefore, we have far too few pacifist NGOs, and they only appear as a continuation of the traditions of the 1960s in Western countries. One of Norway’s most important sociologists, Johan Galtung, has been an untiring advocate of peace and conflict studies. Have you heard of a master’s degree in peace studies? No, but you have heard of numerous security studies where:

– Force institutions are glorified;

– There is no question of not accepting and even celebrating war;

– War is almost adulated and promoted as a factor of progress;

– Peace is for fools;

– Violence is human nature;

– Peace can never be achieved;

– People are evil and malicious, and only the naive advocate for peace;

– We must invest heavily in weapons and defense in general;

– We must be vigilant, the enemy is watching.

Whenever entering a new study cycle, analyses are conducted on the mental health of future students. I wouldn’t accuse all professors and students of security studies of mental health problems. But I am absolutely convinced that if a serious national psychological profiling campaign were conducted, levels of suspicion bordering on paranoia, high anxiety, dualistic worldview, tendency to project one’s own shortcomings onto the potential enemy, and probably many others would emerge. And if one day the United Nations were to extend this research to the level of security institutions in all states, nearly identical personality profiles would emerge.

For propagandists, there is not so much effort required. Discourses can be analyzed. It will be seen that Russian propagandists like Mark Sleboda seem to have drunk from the same cup as Lindsay Graham or the valiant Radu Tudor, and the virus of bellicosity has been transmitted. Similarly, there is hatred for pacifism and the disregard for any attempt to nuance the discourse. And the idea that they, with their sinister and dark view of human nature, are the “realists.” Let us beware of their “realism.” It kills.

And, if we are to survive, we must do so, as I mentioned, despite them, showing that whatever war does, peace does better. That there are only losers in war and that illusory victories only occur in their heads. For the tens of thousands of mothers who have lost their children, the war has long been lost. And perhaps no one invites them to television, but that does not mean they should not be invited.

This article was first published in Romanian here.

Maria Cernat is a graduate of the Faculty of Journalism and Communication Sciences (FJSC) (2001) and of the Faculty of Philosophy (2004) of the University of Bucharest. She holds a Master`s Degree from FJSC in 2002 and in 2008 she got her PhD in Philosophy. She is currently an Associate Professor in the Department of Communication and Public Relations of Titu Maiorescu University and at the Faculty of Communication and Public Relations of SNSPA (National University of Political and Administrative Studies). Since 2011 she has published articles on Romanian websites for political debates (The Barricade, CriticAtac, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.). She is the president of the Institute for Media Research and Human Rights and she co-hosts a podcast focusing on Eastern-Europe politics „On the Barricades”.


De ce e nevoie de feminism în geopolitică

Din momentul în care războiul din Ucraina a început am văzut o polarizare fără precedent a spațiului media. Nu numai adevărul, dar și umorul și minimul bun simt au căzut pradă retoricii belicoase.

Cred că este cel mai teribil lucru care se putea întâmpla și a arătat câtă nevoie era de un feminism pacifist antimilitarist internaționalist care să poată să opună taberelor pro-Nato și pro-Putin o retorică bazată pe rațiune și cooperare.

Am avut de curând posibilitatea să discut cu un propagandist pro-rus, născut în SUA. El și-a luat de mai puțin de zece ani cetățenia rusă, dar e mai rus ca rușii și țipă pe toate canalele cât de grozav e războiul, ce minunată e armata și ce naiv a fost domnul Putin că n-a lovit mai puternic și mai devreme Ucraina. Da, un domn ca Mark Sleboda, căci despre el este vorba, este echivalentul cântăreților pro-război din vest. Dacă cineva se iluziona că în Rusia domină sentimente pacifiste, e cazul să ne trezim la realitate: războiul a adus în prim plan o serie întreagă de exaltați pro-război de-o toxicitate dublată doar de ticăloșia cu care îi încurajează pe oameni să se ducă să se omoare pentru fix aceleași lucruri pe care le clamează și tabăra adversă: țărișoara, glia scumpă și poporul, și valorile și datinile și scumpul mod de viață, cetatea noastră asediată de hoardele barbare care amenință să ne sfâșie.

Pentru cercetători va fi un teren fertil să identifice punctele comune ale propagandei pro-război.

Comentariatul online format din „experți de talie internațională”, fie anti sau pro-Rusia, are trăsături tulburător de asemănătoare. Viziunea în alb și negru, ura, descreierarea cu care ar vrea cât mai multă distrugere și sânge, entuziasmul cu care vor să toarne gaz pe foc cu două mâini, înfierarea oricui dorește să termine omorurile. Și răspunsurile identice: a, vrei pace, spune-le alor tăi să se retragă, spune-le rușilor să se retragă, spune-le uranienilor să se predea. Adică obiective total nerealizabile. Dar e bine că țipă când clamează aceste lucruri.

Păi și unde ar fi locul feminismului? Cred că locul și rolul sunt vitale, pentru că, dat fiind pericolul unei confruntări ce riscă să se amplifice, plus pericolul nuclear, e nevoie mai mult decât oricând de cetățeni din toate țările care să militeze pentru pace. Pentru că, dacă vom supraviețui, o vom face în pofida nu datorită exaltaților pro-război care se excită pe toate canalele când e vorba de confruntări militare. Cine nu dorește pacea, e doar un soldat. Real sau de hârtie. Iar cei de hârtie ar fi bine să fie confruntați, împreună, de ambele părți ale baricadei, de oameni raționali care nu se lasă antrenați în inițiative distructive.

Există câteva grupuri pacifiste importante, dar e dramatic că importanța lor a scăzut. În perioada când pericolul nuclear era conștientizat, mișcările pacifiste aveau o anvergură serioasă. Acum însă mișcarea feministă pare completamente înghițită de militarism. Feminism înseamnă că există femei în armata ucraineană și că nu toate fug cu copiii peste graniță. Culmea feminismului, din această perspectivă, ar fi să lase copiii singuri și să ia arma în mână. Așa propagandiștii care stau la căldurică ar simți o minimă consolare pentru angoasa lor de tastatură. Se discuta chiar o inițiativă de a mobiliza toate femeile ucrainene pentru bătălia armată. Din motive misogine, desigur, care ignoră potențialul real al femeilor, s-a renunțat. O mare oportunitate s-a pierdut, iată, ca de atâtea ori, când femeile au fost ignorate. Feminist era să le arunce în linia întâi, după mintea bătucită cu propagandă de război a unora. Mi s-a explicat și mie că un kalașnikov nu cântărește mult. Pot să trag vitejește cu el. Și să omor ruși. Pentru cauză. Și pentru a demonstra că eficiența pe câmpul de luptă nu e determinată de sex care oricum nu există pentru că este atribuit de medici – tot misogini și ei – la naștere. Eu tot stau și mă întreb cum au putut „feministele” să rateze șansa de a milita pentru mobilizarea femeilor ucrainene și trimiterea lor – că doar am aflat că nu e foarte greu un Kalașnikov – în linia întâi!

Adesea pornim de la principii generoase și sfârșim, prin pași mici, dar siguri, cu concluzii șocante. Pornim cu principiile creștine, de pildă, apoi, prin pași mici, dar îndărătnici, aflăm că Dumnezeu vrea ca noi, femeile, să stăm acasă să creștem copii! Pornim cu principii socialiste și aflăm că e bine să avem relații colectiviste poliamoroase (a se citi a accepta infidelitatea partenerului) pentru că așa lovim patriarhatul. Pornim de la principii feministe privind echitatea socială și ajungem la ideea că trebuie să strângem bani să cumpărăm drone de la mult prea progresistul guvern turc partener NATO ca să lovim în rușii misogini. Popoarele care nu au concepții progresiste asupra sexualității merită, desigur, bombardate. Bombardamentul, așa cum s-a văzut și în Afganistan, are un rol nemaipomenit de benefic în propășirea feminismului și progresismului, fiind expresia ultimă a valorilor democratice și răspândirii lor eficiente pe glob.

De partea cealaltă ne imaginăm că vom găsit ruși dornici să ni se alăture, dar e posibil să găsim descreierați pro-război cu specificul lor național. La fel ca ai noștri, în multe privințe. Nu înțeleg de ce ar fi așa de neplauzibil ca dacă la noi au căzut atâtea victime în plasa retoricii belicoase să nu se întâmple la fel și în Rusia? Cum spuneam, am discutat direct cu o asemenea persoană – e drept, foarte posibil să fie plătită bine – care făcea tot posibilul să ignore complet oroarea războiului de dragul de a „umili vestul”. Greu de crezut, dar așa își găsesc liniștea unii oameni – la gândul că ei fac parte dintr-o tabără care a lovit în dușmani. Mi-i și imaginez savurându-și votca și consolându-se cu gândul că, da, desigur, au murit zeci de mii de tineri ruși, dar ce bine că, uite, acuma pot și ei să-și umple existența banală cu fapte de vitejie de pe front. Acolo unde ei n-au fost și nici n-o să meargă, dar de unde își procură satisfacțiile rânjind bucuroși de pe mormanele de cadavre.

Feministele liberale susțin adesea că „sunt mai multe feluri de feminism, toate legitime”. Regret. Singura formă de feminism real este cea care se opune mașinăriei de crimă în masă care este războiul și instituțiilor care o fac posibilă. Da, femeile în armată sunt motiv de mândrie, dar și de real pericol pentru că ele sunt alături de bărbați în instituții care pot deveni cele mai eficiente instrumente de distrugere. Și atunci? Ce feminism e acela care celebrează lupta cot la cot cu bărbații pentru a ucide? De ce nu am milita, pe același principiu, pentru paritate de gen în instituțiile mafiote și, desigur, în conducerea lor? Cum credem că putem realmente să reformăm societatea câtă vreme cerem să fim integrate în aceleași structuri care mențin statu-quo-ul, care susțin ierarhiile, dominația și care își fac un titlu de glorie din uciderea oamenilor? Albena Azmanova a insistat asupra faptului că lupta pentru cote egale de inegalitate a femeilor cu bărbații a adus victorii personale femeilor care au pătruns în instituțiile dominate de bărbați, dar au sfârșit prin a pierde războiul. Cerșind aprobare de la aceleași instituții care mențin societatea pe loc, au obținut egalitate cu bărbații, dar au ajuns să împartă porții egale de exploatare și umilință cu ei într-o societate nedreaptă. Au sfârșit prin a câștiga bătălia personală și a pierde războiul social. Mai mult, au oferit, ieri ca și azi, legitimitate instituțiilor în care s-au luptat să intre. Și vor plăti un preț scump. Pentru că oamenii resping feminismul de acest tip, odată cu nedreptatea socială. Degeaba avem elite care se laudă cu cotele de gen dacă se bazează pe același sistem care produce insecuritate, precaritate, competiție acerbă, inegalitate uriașă și sărăcie lucie. Feminismul, în special cel militarist, este un câine de companie al puterii. Ar trebui să fie un inamic redutabil. Nu cred că femeile trebuie să stea umile la centrul de recrutare ca să obțină legitimarea unor instituții profund anti-umaniste și anti-feministe doar pentru a arăta că, da, desigur, pot și ele să ia kalașnikovul să împuște. A lucra în instituțiile unui sistem nedrept este cel mult o necesitate, nu un motiv de zel progresist.

Comentariatul geopolitic e aproape în întregime dominat de bărbați. Fie că sunt detractori ai Rusiei, fie că sunt admiratori, bărbații domină scena. În afară de Katie Halper, Rhania Khalek sau Abby Martin sunt puține femei care au o voce în acest domeniu. Recent, atât Katie Halper cât și Rania Khalek au invitat persoane membre ale minorităților sexuale, respectiv feministe din Palestina, la microfonul emisiunilor pe care le moderează pentru a atrage atenția asupra unui element prea puțin dezbătut. Dorința de a distruge mișcările pacifiste ce pot apărea în cercurile progresiste a orientat aparatul de securitate către susținerea ideii că popoarele cu care vestul se află în conflict sunt înapoiate și că nu au concepția corectă asupra sexualității umane. De aceea, se spunea adesea că feministele care luptă pentru Palestina, de pildă, sunt ca și cum ar milita puii de găină pentru restaurantul KFC! Că ele ar fi mâncate de vii în Palestina pentru că acolo sunt numai oameni„ răi și mici la minte”. Una dintre invitatele emisiunilor menționate declara că erau blocate toate inițiativele tinerilor progresiști palestinieni de a face campanii de conștientizare în comunitățile lor, tocmai pentru a se menține cât mai vie ideea că poporul lor este unul iremediabil pierdut în materie de toleranță. În plus, s-a discutat adesea despre faptul că inclusiv în Ucraina existau mișcări „progresiste” care se aliau cu extrema dreaptă pentru a susține superioritatea în materie de toleranță față de ruși. Instrumentalizarea cauzelor ce țin de drepturile femeilor, de drepturile comunității LGBT, sunt extrem de importante pe acest teren. În special pentru a arăta superioritatea morală a „părții civilizate și democratice a conflictului” și pentru a descuraja pacifismul.

E drept că și pacifismul poate fi instrumentalizat.  Când Germania dorea să împiedice intrarea în război a SUA în primul război mondial a finanțat puternic mișcările pacifiste feminine. Woodrow Wilson câștigase alegerile cu o agendă pacifistă și americanii nu își doreau intrarea într-un război pe care nu îl considerau al lor. În acest context, un amplu război propagandistic avea loc în spatele ușilor, inamicii încercând să exploateze orice vulnerabilitate.

De aceea e nevoie de mișcări feministe pacifiste internaționale care să scape de încercările de cooptare de către taberele beligerante. În plus, pacifismul e prin natura lui mai dificil de instrumentalizat. Cum arătam mai sus, nu e imposibil, dar e mai dificil de folosit. Avem, de pildă, mișcări feministe, mișcări pro LGBT, dar nu avem mișcări pacifiste. Se dau fonduri serioase pentru conștientizare în privința luptei împotriva violenței domestice sau a reducerii discriminării minorităților, dar aproape deloc pentru pace, pentru cooperare, pentru conștientizarea pericolului nuclear. Câte ONG-uri sunt în România care au ca obiect de activitate principal pacea și anti-războiul? Câte fonduri se obțin pentru a lupta împotriva războiului? Există competiții deschise pentru asemenea fonduri? Curios, nu?

Pentru că mișcările și activismul civic au încetat de mult să fie finanțate direct cu sume mici de către membri și simpatizanți. Ele se finanțează concurând pentru sume uriașe de multe ori de la elite. Care elite nu vor dori niciodată schimbări majore care să le amenințe în mod semnificativ interesele. De aceea, ONG-uri pacifiste avem mult prea puține și ele apar doar ca o continuare a tradiției anilor 60 în țările occidentale. Unul dintre cei mai importanți sociologi norvegieni, Johan Galtung, a fost un neobosit promotor al studiilor pentru pace și conflict. Ați auzit oare de master de studii pentru pace? Nu, dar ați auzit de nenumărate studii de securitate unde:

  • instituțiile de forță sunt glorificate;
  • nici nu se pune problema să nu acceptăm și chiar să celebrăm războiul;
  • războiul este aproape adulat și promovat ca factor de progres;
  • pacea e pentru tâmpiți;
  • violența e natura umană;
  • niciodată nu se poate atinge pacea;
  • oamenii sunt răi și bicisnici și numai naivii militează pentru pace;
  • trebuie să investim enorm în armament și în apărare în general;
  • trebuie să fim vigilenți, dușmanul veghează.

Întotdeauna la pătrunderea într-un nou ciclu de studiu se fac analize privind starea de sănătate mintală a viitorilor cursanți. Nu i-aș acuza pe toți profesorii și cursanții studiilor de securitate de probleme de sănătate mintală. Dar sunt absolut convinsă că dacă s-ar face o campanie națională de profilare psihologică serioasă, ar reieși niveluri de suspiciune la limita paranoiei, anxietate ridicată, viziune duală asupra lumii, tendința de proiectare asupra potențialului inamic a propriilor minusuri  și probabil multe altele. Și dacă într-o zi Organizația Națiunilor Unite ar extinde această cercetare la nivelul instituțiilor de securitate din toate statele, ar reieși profiluri de personalitate aproape identice.

Pentru propagandiști nu e cazul de osteneală atât de multă. Se pot analiza discursurile. Se va vedea că propagandiștii ruși ca Mark Sleboda parcă a băut, de pildă, cu același pahar cu Lindsay Graham sau viteazul Radu Tudor și virusul belicoșeniei s-a transmis. La fel și ura pentru pacifism și desconsiderarea oricărei încercări de nuanțare a discursului. Și ideea că ei, cu viziunea lor sinistră și întunecată asupra naturii umane, sunt „realiștii”. Să ne ferim de „realismul” lor. Ucide.

Și, dacă e să supraviețuim, trebuie să o facem, cum spuneam, în pofida lor, arătând că orice face războiul, pacea face mai bine. Că nu există decât înfânți în război și că iluzoriile victorii au loc doar în capul lor. Pentru zecile de mii de mame care și-au pierdut copiii, războiul a fost pierdut demult. Și poate pe ele nu le invită nimeni la televizor, dar asta nu înseamnă că n-ar trebui să fie invitate.


Azmanova, A. (2016). Empowerment as Surrender: How Women Lost the Battle for Emancipation as They Won Equality and Inclusion. Social Research. https://www.jstor.org/stable/44282212

Johan Galtung, 1930 – 2024: A Life Dedicated to Peace. (n.d.). Vision of Humanity. Retrieved April 2, 2024, from https://www.visionofhumanity.org/johan-galtung-1930-2024/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Related Articles

Our Theory of Change

How To End War

2024 War Abolisher Awards
Antiwar Events
Help Us Grow

Small Donors Keep Us Going

If you select to make a recurring contribution of at least $15 per month, you may select a thank-you gift. We thank our recurring donors on our website.

This is your chance to reimagine a world beyond war
WBW Shop
Translate To Any Language