de Gareth Porter, 16 martie 2018
De la TruthDig
Acoperirea mass-media și reacțiile politice la anunțul lui Donald Trump privind o întâlnire la summit cu liderul nord-coreean Kim Jong Un s-au bazat pe presupunerea că aceasta nu poate reuși, deoarece Kim va respinge ideea denuclearizării. Dar raportul complet al consilierului pentru securitate națională al președintelui sud-coreean Moon Jae-in despre întâlnirea cu Kim săptămâna trecută...acoperit de agenția de presă Yonhap din Coreea de Sud dar care nu este acoperit în presa de știri din SUA – arată clar că Kim îi va prezenta lui Trump un plan de denuclearizare completă legat de normalizarea relațiilor dintre SUA și Coreea de Nord sau Republica Populară Democrată Coreea (RPDC).
Raportul lui Chung Eui-yong cu privire la o cină găzduită de Kim Jong Un pentru delegația sud-coreeană formată din 10 membri pe 5 martie spunea că liderul Coreei de Nord și-a afirmat „angajamentul față de denuclearizarea Peninsulei Coreene” și că „ar fi nici un motiv pentru a deține arme nucleare dacă siguranța regimului [sau] ar fi garantată și amenințările militare împotriva Coreei de Nord ar fi eliminate.” Chung a raportat că Kim și-a exprimat disponibilitatea de a discuta „modalități de a realiza denuclearizarea peninsulei și de a normaliza legăturile bilaterale [SUA-RPDC]”.
Dar în ceea ce ar putea fi cea mai importantă constatare din raport, Chung a adăugat: „Ceea ce trebuie să acordăm o atenție deosebită este faptul că [Kim Jong Un] a declarat clar că denuclearizarea Peninsulei Coreene a fost o instrucțiune a predecesorului său și că nu a existat nicio modificare a unei astfel de instrucțiuni.”
Raportul consilierului sud-coreean pentru securitate națională contrazice în mod direct credința fermă a elitelor politice și de securitate națională din SUA că Kim Jong Un nu va renunța niciodată la armele nucleare ale RPDC. După cum Colin Kahl, fost oficial al Pentagonului și consilier al lui Barack Obama, a comentat ca răspuns la anunțul summit-ului: „Este pur și simplu de neconceput că va accepta denuclearizarea completă în acest moment”.
Dar respingerea de către Kahl a posibilității oricărui acord la summit presupune, fără a spune acest lucru, o continuare a refuzului ferm al administrațiilor Bush și Obama ca Statele Unite să ofere orice stimulent Coreei de Nord sub forma unui nou tratat de pace cu Coreea de Nord și normalizarea deplină a relațiilor diplomatice și economice.
Acest model al politicii SUA este o parte a poveștii încă necunoscute a politicii problemei nord-coreene. Cealaltă parte a poveștii este efortul Coreei de Nord de a-și folosi activele nucleare și de rachete pentru ca moneda de schimb să determină Statele Unite să încheie un acord care ar schimba poziția de dușmănie a SUA față de Coreea de Nord.
Contextul Războiului Rece al problemei este că RPDC a cerut comandamentului militar al Statelor Unite în Coreea de Sud să oprească exercițiile anuale „Spirit de echipă” cu forțele sud-coreene, care au început în 1976 și au implicat avioane americane cu capacitate nucleară. Americanii știau că acele exerciții i-au speriat pe nord-coreeni pentru că, așa cum și-a amintit Leon V. Sigal în relatarea sa cu autoritate despre negocierile nucleare dintre SUA și Coreea de Nord, „Dezarmarea Străinilor”, Statele Unite au făcut amenințări nucleare explicite împotriva RPDC de șapte ori.
Însă sfârșitul Războiului Rece din 1991 a prezentat o situație și mai amenințătoare. Când Uniunea Sovietică s-a prăbușit și Rusia s-a dezlegat de fostul aliat al blocului sovietic, Coreea de Nord a suferit brusc echivalentul unui Reducere cu 40% a importurilor, iar baza sa industrială a explodat. Economia rigid controlată de stat a fost aruncată în haos.
Între timp, echilibrul economic și militar nefavorabil cu Coreea de Sud a continuat să crească în ultimele două decenii ale Războiului Rece. În timp ce PIB-ul pe cap de locuitor pentru cele două Corei a fost practic identic până la mijlocul anilor 1970, ele diverseseră dramatic până în 1990, când PIB-ul pe cap de locuitor din Sud, care avea mai mult de două ori populația din Nord, era deja de patru ori mai mare decât cel al Coreei de Nord.
În plus, Nordul nu a putut să investească în înlocuirea tehnologiei sale militare, așa că a trebuit să se descurce cu tancuri învechite, sisteme de apărare aeriană și avioane din anii 1950 și 1960, în timp ce Coreea de Sud a continuat să primească cea mai recentă tehnologie de la Statele Unite. Și după ce o criză economică gravă a cuprins nordul, o mare parte a forțelor sale terestre a trebuit să fie redirecţionat către sarcini de producţie economică, inclusiv recoltarea, construcția și mineritul. Aceste realități au făcut din ce în ce mai clar pentru analiștii militari că Armata Populară Coreeană (KPA) nu mai avea nici măcar capacitatea de a efectua o operațiune în Coreea de Sud pentru mai mult de câteva săptămâni.
În cele din urmă, regimul Kim sa trezit acum în situația incomodă de a fi mult mai dependent de China pentru asistență economică decât oricând înainte. Confruntat cu această combinație puternică de evoluții amenințătoare, fondatorul RPDC, Kim Il-Sung, s-a angajat imediat după Războiul Rece într-o strategie de securitate radical nouă: să folosească programele nucleare și de rachete incipiente ale Coreei de Nord pentru a atrage Statele Unite într-un acord mai larg care să stabilească un acord. relație diplomatică normală. Prima mișcare din acel lung joc strategic a avut loc în ianuarie 1992, când secretarul de guvernământ al Partidului Muncitorilor din Coreea, Kim Young Sun, a dezvăluit o nouă poziție uimitoare a RPDC față de Statele Unite, în cadrul întâlnirilor cu subsecretarul de stat Arnold Kanter la New York. Sun i-a spus lui Kanter că Kim Il Sung vrea stabilește relații de cooperare cu Washington și era pregătit să accepte o prezență militară pe termen lung a SUA în Peninsula Coreeană ca un gard împotriva influenței chineze sau ruse.
În 1994, RPDC a negociat cadrul convenit cu administrația Clinton, angajându-se să demonteze reactorul său cu plutoniu în schimbul unor reactoare cu apă ușoară mult mai rezistente la proliferare și al angajamentului SUA de a normaliza relațiile politice și economice cu Phenianul. Dar niciunul dintre aceste angajamente nu urma să fie atins imediat, iar presa de știri din SUA și Congresul au fost în cea mai mare parte ostile compromisului central din acord. Când situația socială și economică a Coreei de Nord s-a deteriorat și mai grav în a doua jumătate a anilor 1990, după ce a fost lovită de inundații grave și de foamete, CIA au emis rapoartesugerând prăbușirea iminentă a regimului. Așa că oficialii administrației Clinton au crezut că nu este nevoie să se îndrepte spre normalizarea relațiilor.
După moartea lui Kim Il Sung la mijlocul anului 1994, totuși, fiul său Kim Jong Il a împins strategia tatălui său și mai energic. El a efectuat primul test de rachetă cu rază lungă de acțiune al RPDC în 1998 pentru a zgudui administrația Clinton într-o acțiune diplomatică cu privire la un acord de continuare a cadrului convenit. Dar apoi a făcut o serie de mișcări diplomatice dramatice, începând cu negocierea unui moratoriu asupra testelor cu rachete cu rază lungă de acțiune cu SUA în 1998 și continuând cu trimiterea unui trimis personal, Marshall Jo Myong Rok, la Washington pentru a-l întâlni pe Bill Clinton. el însuși în octombrie 2000.
Jo a sosit cu angajamentul de a renunța la programul ICBM al RPDC, precum și la armele sale nucleare, ca parte a unui mare acord cu Statele Unite. La întâlnirea de la Casa Albă, Jo i-a înmânat lui Clinton o scrisoare de la Kim prin care îl invita să viziteze Phenianul. Apoi el i-a spus lui Clinton, „Dacă veniți la Phenian, Kim Jong Il vă va garanta că vă va satisface toate preocupările de securitate.”
Clinton a trimis rapid o delegație condusă de secretarul de stat Madeleine Albright la Phenian, unde Kim Jong Il a oferit răspunsuri detaliate la întrebările SUA privind un acord privind rachetele. El, de asemenea a informat Albright că RPDC și-a schimbat punctul de vedere cu privire la prezența militară a SUA în Coreea de Sud și că acum credea că SUA au jucat un „rol stabilizator” în peninsulă. El a sugerat că unii din armata nord-coreeană și-au exprimat opoziția față de acest punct de vedere, iar acest lucru va fi rezolvat doar dacă SUA și RPDC își normalizau relațiile.
Deși Clinton era pregătit să meargă la Phenian pentru a semna un acord, el nu a mers, iar administrația Bush a inversat apoi mișcările inițiale către o înțelegere diplomatică cu Coreea de Nord inițiată de Clinton. În următorul deceniu, Coreea de Nord a început să adune un arsenal nuclear și a făcut progrese majore în dezvoltarea ICBM.
Dar când fostul președinte Clinton a vizitat Phenianul în 2009 pentru a obține eliberarea a doi jurnaliști americani, Kim Jong Il a subliniat că lucrurile ar fi putut fi altfel. Un memoriu despre întâlnirea dintre Clinton și Kim care a fost printre e-mailurile lui Clinton publicat de WikiLeaks în octombrie 2016, a citat Kim Jong Il spunând: „Dacă democrații ar fi câștigat în 2000, situația relațiilor bilaterale nu ar fi ajuns la un asemenea punct. Mai degrabă, toate acordurile ar fi fost implementate, RPDC ar fi avut reactoare cu apă ușoară, iar Statele Unite ar fi avut un nou prieten în Asia de Nord-Est într-o lume complexă.”
Elitele politice și de securitate americane au acceptat de multă vreme ideea că Washingtonul are doar două opțiuni: fie acceptarea unei Coreei de Nord cu arme nucleare, fie „presiune maximă” cu riscul de război. Dar, după cum au putut confirma acum sud-coreenii, această opinie este complet greșită. Kim Jong Un este încă angajat în viziunea inițială a unui acord cu americanii pentru denuclearizare pe care tatăl său încercase să o realizeze înainte de această moarte în 2011. Adevărata întrebare este dacă administrația Trump și sistemul politic mai larg al SUA sunt capabile să profite de acea oportunitate.
