Saddam Hussein și locotenenții săi seniori au fost executați pe bună dreptate pentru crimele lor, dar politicienii și oficialii străini care au fost responsabili pentru regimul de sancțiuni care a ucis atât de mulți meritau să stea alături de ei în bancă.
De Patrick Cockburn, 19 ianuarie 2018, Independent.
Primele bucăți patetice de epave de la bărci de pescuit nord-coreene cunoscute sub numele de „nave fantomă” care au fost găsite în acest an sunt spălate pe coasta nordului Japoniei. Acestea sunt rămășițele bătute de furtuni ale unor bărci fragile din lemn cu motoare nesigure, în care pescarii nord-coreeni pleacă departe în larg, în mijlocul iernii, în căutarea disperată de pește.
Adesea, tot ceea ce supraviețuiește este coca de lemn spartă a bărcii aruncată pe țărm, dar în unele cazuri japonezii găsesc cadavrele pescarilor care au murit de foame și sete în timp ce pluteau peste Marea Japoniei. Ocazional, câțiva supraviețuitori înfometați sunt în viață și explică că li s-a defectat motorul sau că au rămas fără combustibil sau că au fost victimele unei alte accidente fatale.
Numărul de „nave fantomă” este în creștere, cu nu mai puțin de 104 găsite în 2017, ceea ce este mai mult decât în orice an precedent, deși cifra reală trebuie să fie mai mare, deoarece multe bărci se vor fi scufundat fără urmă în cele 600 de mile de mare agitată dintre Coreea de Nord și Japonia.
Motivul pentru care atât de mulți pescari își riscă și își pierd viața este foamea în Coreea de Nord, unde peștele este cea mai ieftină formă de proteine. Guvernul impune cote pentru pescari care îi obligă să meargă departe în larg. O parte din capturile lor este apoi vândută Chinei pentru bani, ceea ce face din pește unul dintre cele mai mari dintre puținele articole de export ale Coreei de Nord.
Faptul că pescarii nord-coreeni și-au asumat riscuri mai mari și au murit în număr mai mare anul trecut este dovada că sancțiunile internaționale impuse Coreei de Nord sunt, într-un anumit sens, un succes: țara se află în mod clar sub o presiune economică severă. Dar, ca și în cazul sancțiunilor din alte părți ale lumii, trecute și prezente, presiunea nu este asupra liderului nord-coreean Kim Jong-un, care arată deosebit de plinuț și bine hrănit, ci asupra celor săraci și neputincioși.
Bilanțul sancțiunilor economice în forțarea schimbării politice este dezastruos, dar, ca modalitate de reducere a unei țări la sărăcie și mizerie, este greu de învins. Sancțiunile ONU au fost impuse împotriva Irakului din 1990 până în 2003. Se presupune că aceasta a fost îndreptată împotriva lui Saddam Hussein și a regimului său, deși nu a făcut nimic pentru a-i disloca sau a-i slăbi: dimpotrivă, elita politică baasistă a profitat de raritatea diferitelor articole pentru a se îmbogăţesc devenind singurii furnizori. Odiosul fiu mai mare al lui Saddam, Uday, a obținut profituri uriașe controlând importul de țigări în Irak.
Birocrații responsabili de sancțiunile ONU în Irak s-au prefăcut întotdeauna că l-au împiedicat pe Saddam să-și reconstruiască forța militară. Aceasta a fost întotdeauna o minciună ipocrită: armata irakiană nu a luptat pentru el în 1991, la începutul sancțiunilor, mai mult decât a făcut-o când acestea s-au încheiat. Era absurd să ne imaginăm că dictatori precum Kim Jong-un sau Saddam Hussein vor fi influențați de suferințele poporului lor.
Acestea sunt foarte reale: obișnuiam să vizitez spitalele irakiene în anii 1990, unde oxigenul se terminase și nu erau cauciucuri pentru ambulanțe. Odată, am fost urmărit printr-un câmp din provincia Diyala, la nord de Bagdad, de fermieri locali care ridicau radiografiile prăfuite ale copiilor lor, deoarece credeau că aș putea fi un medic străin în vizită.
Saddam Hussein și locotenenții săi seniori au fost executați pe bună dreptate pentru crimele lor, dar politicienii și oficialii străini care au fost responsabili pentru regimul de sancțiuni care a ucis atât de mulți meritau să stea alături de ei în bancă. Este timpul ca impunerea sancțiunilor economice să fie privită ca o crimă de război, deoarece implică pedepsirea colectivă a milioane de civili nevinovați care mor, se îmbolnăvesc sau sunt reduși să trăiască din resturi de la gropile de gunoi.
Nu este nimic foarte nou în asta. Sancțiunile economice sunt ca un asediu medieval, dar cu un aparat de PR modern atașat pentru a justifica ceea ce se face. O diferență este că astfel de asedii erau îndreptate spre înfometarea unui singur oraș sau oraș, în timp ce acum au drept scop strângerea țărilor întregi în supunere.
O atracție pentru politicieni este că sancțiunile pot fi vândute publicului, deși, desigur, nu și celor care primesc, ca fiind mai umane decât acțiunile militare. De obicei, există pretenția că alimentele și echipamentele medicale sunt permise în mod liber și nu se menționează obstacolele financiare și de altă natură care fac imposibilă livrarea acestora.
Un exemplu în acest sens sunt sancțiunile draconice impuse Siriei de SUA și UE, care urmau să îl vizeze pe președintele Bashar al-Assad și să-l ajute să-l înlăture de la putere. Ei nu au reușit în totalitate să facă acest lucru, dar un raport intern al ONU scurs în 2016 arată prea convingător efectul embargoului în oprirea furnizării de ajutor de către agențiile internaționale de ajutor. Ei nu pot importa ajutorul în ciuda derogărilor, deoarece băncile și companiile comerciale nu îndrăznesc să fie sancționate pentru că au vreo legătură cu Siria. Raportul citează un medic european care lucrează în Siria spunând că „efectul indirect al sancțiunilor... face ca importul de instrumente medicale și alte materiale medicale să fie extrem de dificil, aproape imposibil”.
Oamenii ar trebui să fie la fel de revoltați de impactul acestui gen de lucruri ca și de distrugerea spitalelor prin bombardamente și foc de artilerie. Dar imaginea aparatelor cu raze X sau a aparatelor de dializă renală fără piese de schimb esențiale nu va concura niciodată pentru impact cu filmul de morți și răniți din prima linie. Și cei care mor pentru că echipamentele medicale au fost dezactivate prin sancțiuni sunt susceptibile să facă acest lucru în mod nedramatic și fără vedere.
Embargourile sunt plictisitoare și războiul este palpitant. Câteva lovituri eșuate cu rachete împotriva Riadului de către forțele Houthi din Yemen au fost puternic mediatizate, deși niciun saudiți nu au fost uciși. Comparați acest lucru cu acoperirea limitată a embargoului saudit asupra Yemenului deținut de Houthi, care a contribuit la provocarea celei mai mari foamete provocate de om din istoria recentă. În plus, există peste un milion de cazuri de holeră suspectate și 2,000 de yemeniți au murit din cauza acestei boli, conform Organizației Mondiale a Sănătății.
Gambiturile de PR care justifică sancțiunile sunt adesea aceleași, indiferent de circumstanțe. Una este să susțin că daunele economice cauzate îi împiedică pe cei vizați să cheltuiască bani pentru arme și teroare. Președintele Trump denunță acordul nuclear cu Iranul pe motiv că eliberează bani pentru finanțarea întreprinderilor străine iraniene, deși costul acestora este mic și, în Irak, activitățile iraniene probabil produc profit.
Sancțiunile sunt la fel de mult o pedeapsă colectivă ca și bombardarea zonei din Estul Alepului, Raqqa și Mosul. Ele pot chiar ucide mai mulți oameni decât bombele și obuzele, deoarece durează ani de zile și efectul lor este cumulativ. Moartea atâtor pescari nord-coreeni în ambarcațiunile lor de lemn nepotrivite este un efect secundar al sancțiunilor, dar nu este atipic pentru impactul lor toxic. Ca de obicei, ei ating ținta greșită și nu reușesc împotriva lui Kim Jong-un mai mult decât au reușit împotriva lui Saddam Hussein.
