Am fost întotdeauna entuziasmat în sprijinul meu pentru negocierile de pace, care au fost neglijate prea des în conflictele interne și internaționale. Dar este clar că conferința internațională despre Siria care a avut prima întâlnire la Viena pe 30 octombrie este o conferință falsă care nu este capabilă să ducă nicio negociere de pace și că administrația Obama a știut foarte bine asta de la început.
Administrația a pretins faptul că Iranul a fost invitat să participe la conferință, spre deosebire de reuniunea anterioară sponsorizată de Națiunile Unite despre Siria din ianuarie și februarie 2014. Acea conferință nefericită exclusese Iranul la insistențele Statelor Unite și ale aliaților săi sunniți, chiar dacă mai multe state fără cea mai mică capacitate de a contribui cu ceva la un acord de pace – precum și Vaticanul – s-au numărat printre cei 40 de participanți invitați non-sirieni.
Participarea Iranului la conferința de la Viena reprezintă un pas pozitiv. Cu toate acestea, conferința a fost marcată de o absurditate și mai fundamentală: niciuna dintre părțile siriene la război nu a fost invitată. Discuțiile din 2014 au avut cel puțin reprezentanți ai regimului Assad și o parte din opoziția armată. Implicația evidentă a acestei decizii este că patronii externi ai părților siriene – în special Rusia, Iran și Arabia Saudită – se așteaptă să se îndrepte către conturul unui acord și apoi să-și folosească influența față de clienți pentru a forța acceptarea înțelegerii.
Modelul din Vietnam
Ideea de a sări peste părțile siriene în conflict prin ca o putere externă să negocieze un acord de pace în numele clienților săi este perfect logică în abstract. Cazul clasic al unui astfel de aranjament este negocierea SUA a Acordului de la Paris cu nord-vietnamezii în ianuarie 1973 pentru a pune capăt războiului SUA din Vietnam. Dependența totală a regimului Thieu, susținut de SUA, de asistența SUA și ponderea armatei americane în Vietnam au asigurat acceptarea forțată de către Thieu a aranjamentului.
Dar trebuie menționat și faptul că aranjamentul nu a pus capăt războiului. Regimul Thieu nu a fost dispus să respecte nici o încetare a focului, nici o înțelegere politică, iar războiul a continuat încă doi ani înainte ca o ofensivă majoră din Vietnamul de Nord să-l încheie în 1975.
Și mai importantă în ceea ce privește aplicabilitatea modelului la Războiul din Siria este diferența puternică dintre interesul SUA de a negocia asupra capului clientului său vietnamez și interesele iraniene și rusești în ceea ce privește guvernul sirian. Statele Unite negociau să iasă dintr-un război de alegere pe care l-au început, la fel ca Irakul, în convingerea greșită că puterea sa dominantă garanta controlul situației și în care au fost forțate să se încheie de presiunea politică internă. Iranul, pe de altă parte, duce un război în Siria pe care îl consideră vital pentru securitatea sa. Și interesele politice și de securitate ale Rusiei în Siria pot fi mai puțin clare, dar nici nu are nici un stimulent să accepte o înțelegere care ar risca o victorie a terorismului în Siria.
Eclipsa opoziției „moderate”.
Perspectiva livrării forțelor anti-Assad într-o înțelegere este și mai sumbră. Dacă forțele de opoziție susținute de SUA care se confruntă cu regimul sirian și aliații săi străini ar avea suficientă putere pentru a amenința regimul, ar putea fi o bază obiectivă pentru negocierile de pace. Administrația Obama a încercat să creeze impresia că forțele „moderate” – adică cele care sunt dispuse să lucreze cu Statele Unite – sunt principala opoziție militară față de regimul Assad. În realitate, totuși, acele forțe „moderate” fie au fost absorbite de jihadiștii Frontului al-Nusra și aliații săi, fie s-au aliat cu acestea.
Acea schimbare dramatică a naturii opoziției armate împotriva lui Assad a fost evidentă pentru prima dată în septembrie 2013. Atunci a fost momentul în care cele trei brigăzi majore islamiste „moderate” alăturat pe neaşteptate cu aliații Frontului al-Nusra în opoziție cu Coaliția Națională Siriană, care fusese formată la Doha în noiembrie 2012 sub presiunea Statelor Unite și a aliaților săi din Golf.
Trecerea către dominația jihadistă a războiului împotriva regimului Assad s-a accelerat între noiembrie 2014 și martie 2015, când Frontul Revoluționarilor Sirieni si Harakat al-Hazm grupurile, cele două grupuri rebele principale care primiseră arme de la CIA sau saudiții, au fost atacate și absorbite în mare parte de Frontul al-Nusra.
Această schimbare are implicații evidente asupra posibilității unei înțelegeri negociate. La conferința de la Geneva II a reprezentantului Națiunilor Unite, Lakhdar Brahimi, din ianuarie 2014, singurele grupuri de opoziție aflate la masă au fost cele reprezentate de Coaliția Națională Siriană susținută de SUA, pe care nimeni nu a luat-o în serios ca reprezentând vreo amenințare militară la adresa regimului. De la conferință au lipsit auto-numitul Stat Islamic și franciza Al-Qaeda din Siria, Frontul al-Nusra și aliații săi, care reprezentau o astfel de amenințare.
Ostilitatea lui Nusra față de discuții
Dar nici Statul Islamic, nici islamiștii conduși de Frontul Nusra nu au fost interesați câtuși de puțin de o conferință de pace. Șeful militar al Frontului Islamic, care este dominat de un aliat apropiat al al-Nusra, Ahrar al-Sham, a declarat că va lua în considerare participarea oricărei trupe rebele la negocierile de pace ca „trădare”.
Ce a spus administrația Obama vrea să vadă că reiese din conferința de la Viena este o „foaie de parcurs” pentru o tranziție la putere. Administrația a precizat, în plus, că dorește să păstreze instituțiile statului sirian, inclusiv structura militară siriană. Dar atât Statul Islamic, cât și coaliția condusă de Al-Qaeda sunt organizații sectare sunite extremiste care nu și-au ascuns intenția de a înlocui regimul Assad cu un stat islamic care nu are vestigii ale aparatului de stat existent.
Regimul Assad, în mod evident, nu are niciun stimulent, prin urmare, să sugereze nici măcar o flexibilitate cu privire la cererea de plecare a lui Assad din Siria, când știe că nu există nicio posibilitate de încetare a focului sau de acord cu Statul Islamic și Frontul al-Nusra. În mod similar, nici rușii, nici iranienii nu vor forța mâna lui Assad asupra problemei doar pentru a negocia cu cel mai slab element din opoziția armată.
Narațiune falsă a SUA despre Siria
Factorii politici ai administrației Obama par totuși hotărâți să nu permită realităților neplăcute să interfereze cu linia sa de propagandă asupra Siriei, și anume că este de latitudinea Rusiei și Iranului să se ocupe de problemă, storcând cumva concesii de la regimul Assad. secretarul de stat John Kerry sugerat într-un interviu cu canalul Kazak TV La câteva zile după convocarea conferinței de la Viena, „modul de a pune capăt războiului este de a-i cere domnului Assad să ajute la tranziția către un nou guvern”. Rusia nu a reușit să facă acest lucru și, în schimb, „este acolo pur și simplu pentru a sprijini regimul Assad”, a spus Kerry, adăugând că „opoziția nu va înceta lupta împotriva lui Assad”.
Este îndoielnic că Kerry confundă o poziție atât de evident propagandistică cu realitățile politico-militare siriene mult mai insolubile. Dar nu este convenabil din punct de vedere politic să recunoaștem aceste realități. Acest lucru ar provoca întrebări nedorite cu privire la decizia administrației din 2011 de a-și alinia politica cu șoimii sirieni din Riad, Doha și Istanbul, care erau atât de înclinați să schimbe regimul în Siria, încât nu numai că erau indiferenți față de formarea jihadistă din Siria, dar o vedeau ca fiind un instrument util pentru a scăpa de Assad.
Acum prețul fatidicului strategie politico-diplomatică a lui Obama este o simulare conferință de pace care induce în eroare restul lumii cu privire la lipsa oricărei soluții realiste la război.
- Gareth Porter este jurnalist de investigație independent și câștigător al Premiului Gellhorn pentru jurnalism în 2012. El este autorul noului publicat Manufactured Crisis: The Untold Story of the Iran Nuclear Scare.
