Am trăit în Irak în timpul bombardamentelor 2003 Shock and Awe. Pe 1st aprilie, la aproximativ două săptămâni de la bombardamentul aerian, un medic care a fost unul dintre colegii mei ai echipei de pace m-a îndemnat să merg cu ea la Spitalul Al Kindi din Bagdad, unde știa că poate fi de ajutor. Fără pregătire medicală, am încercat să fiu discret, întrucât familiile au intrat în spital care transporta persoane dragi rănite. La un moment dat, o femeie așezată lângă mine a început să plângă necontrolat. „Cum îi spun?”, A întrebat ea, în engleză spartă. „Ce spun?” Era Jamela Abbas, mătușa unui tânăr, pe nume Ali. Dimineața devreme, pe martie 31st, avioanele de război din SUA au tras asupra casei familiei sale, în timp ce ea singură din toată familia ei era afară. Jamela plângea în timp ce căuta cuvinte pentru a-i spune lui Ali că chirurgii i-au amputat ambele brațe rănite, aproape de umerii lui. Mai mult, ea trebuia să-i spună că acum era singura sa rudă supraviețuitoare.
Am auzit curând cum a decurs acea conversație. Mi-a fost raportat că atunci când Ali, în vârstă de 12, a aflat că și-a pierdut ambele brațe, el a răspuns întrebând „Voi fi întotdeauna așa?”
Revenind la hotelul Al Fanar, m-am ascuns în camera mea. Au apărut lacrimi furioase. Îmi amintesc că mi-a bătut perna și am întrebat „Vom fi mereu așa?”
David Swanson îmi reamintește să mă uit la realizările incredibile ale umanității în rezistența războiului, în alegerea alternativelor pe care încă nu le arătăm puterea noastră de a realiza.
Cu o sută de ani în urmă, Eugene Debs a făcut o campanie neobosită în SUA pentru a construi o societate mai bună, în care să prevaleze dreptatea și egalitatea și oamenii obișnuiți să nu mai fie trimiși să lupte războaie în numele elitei tiranice. De la 1900 la 1920 Debs a candidat pentru președinte la fiecare din cele cinci alegeri. Și-a făcut campania 1920 din interiorul închisorii din Atlanta, la care fusese condamnat pentru sediție pentru că a vorbit puternic împotriva intrării SUA în Războiul Mondial. Insistând că războaiele de-a lungul istoriei au fost luptate întotdeauna în scopuri de cucerire și prădare, Debs a distins între clasa de maestru care declară războaie și subjugatul care luptă cu luptele. „Clasa de master a avut tot ce să câștige și nimic de pierdut”, a spus Debs în discursul pentru care a fost încarcerat, „în timp ce clasa de subiect nu a avut nimic de câștigat și de pierdut, în special viețile lor”.
Debs spera să creeze o mentalitate în întregul electorat american care a rezistat propagandei și a respins războiul. Nu a fost un proces ușor. După cum scrie un istoric al muncii, „Fără spoturi de radio și televiziune și cu o acoperire simpatică a unor cauze progresive, terțe, nu a existat altă alternativă decât să călătorească neîncetat, într-un oraș sau să fluieze la un moment dat, în căutarea căldurii sau în amorțirea rece, înaintea mulțimilor mari sau mici, în orice hală, parc sau gară unde s-ar putea aduna o mulțime. "
El nu a împiedicat intrarea SUA în Primul Război Mondial, dar Swanson ne spune în cartea sa 2011, Când Războiul Mondial Outlawed, a venit un punct în istoria SUA, în 1928, când elitele înstărite au decis că se află în sinele lor iluminat. interesul de a negocia Pactul Kellogg-Briand, menit să prevină războaiele viitoare și să împiedice viitoarele guverne americane să caute război. Swanson ne încurajează să studiem și să dezvoltăm momentele din istorie când războiul a fost respins și să refuzăm să ne spunem că războiul este inevitabil.
Cu siguranță, trebuie să fim alături de Swanson pentru a recunoaște provocările enorme cu care ne confruntăm în campaniile pentru evitarea războiului sau pentru desființarea acestuia. El scrie: „Pe lângă faptul că sunt cufundați într-o viziune falsă a lumii despre inevitabilitatea războiului, oamenii din Statele Unite sunt împotriva unor alegeri corupte, mass-media complicată, educație înfiorătoare, propagandă șmecheră, divertisment insidios și o mașină de război permanentă gargantuană prezentată în mod fals ca un program economic necesar care nu poate fi demontat. ”Swanson refuză să fie descurajată de provocările mari. O viață etică este o provocare extraordinară și cuprinde provocări mai mici, cum ar fi democratizarea societăților noastre. O parte a provocării constă în recunoașterea sinceră a dificultății sale: a fi martor clar al forțelor care fac războiul mai probabil în timpul și locul nostru, dar Swanson refuză să clasifice aceste forțe drept obstacole insurmontabile.
Acum câțiva ani, am auzit încă o dată despre nepotul lui Jamela Abbas, Ali. Acum avea 16 ani, locuia la Londra, unde un reporter BBC l-a intervievat. Ali devenise un artist împlinit, folosindu-și degetele de la picioare pentru a ține o perie de vopsea. De asemenea, învățase să se hrănească folosind picioarele. „Ali”, a întrebat intervievatorul, „ce ți-ar plăcea să fii când vei crește?” În engleză perfectă, Ali i-a răspuns: „Nu sunt sigur. Dar aș dori să lucrez pentru pace. ”David Swanson ne amintește că nu vom fi întotdeauna așa. Vom transcende în moduri pe care încă nu le putem imagina corect, prin determinarea de a ne ridica deasupra incapacităților noastre și de a ne atinge scopurile pe pământ. Evident, povestea lui Ali nu este o poveste care se simte bine. Umanitatea a pierdut atât de mult în război și ceea ce pare atât de des incapacitatea ei de pace este ca cea mai grea dintre desfigurări. Nu știm modalitățile prin care vom descoperi în care să lucrăm pentru a se ridica deasupra acestor desfigurări. Învățăm din trecut, ne păstrăm privirea asupra obiectivului nostru, ne întristăm pe deplin pierderile și ne așteptăm să fim surprinși de roadele muncii harnice și a pasiunii de a menține umanitatea în viață și de a o ajuta să creeze din nou.
Dacă David are dreptate, dacă omenirea va supraviețui, războiul însuși va merge pe calea duelelor morții și a infanticidelor, a muncii copiilor și a sclaviei instituționalizate. Poate că într-o zi, dincolo de a fi făcut ilegal, va fi chiar eliminat. Celelalte lupte ale noastre pentru dreptate, împotriva războiului lent de grătare a celor bogați împotriva săracilor, împotriva sacrificării umane a pedepsei capitale, împotriva tiraniei pe care frica de război o îmbrățișează astfel. Mișcările noastre organizate care lucrează pentru aceste și nenumărate alte cauze sunt adesea ele însele modele de pace, de coordonare, de dizolvare a izolării și de conflict în comunitate creativă, sfârșitul războiului făcut, în patch-uri, deja vizibil.
În Chicago, unde locuiesc, a avut loc o extravaganță de vară anuală pe malul lacului, atât timp cât îmi amintesc. Numit „The Air and Water Show”, a crescut în ultimul deceniu într-un afișaj imens al forței militare și un eveniment important de recrutare. Înainte de marele spectacol, Forțele Aeriene practicau manevre militare și auzim boomuri sonice pe parcursul unei săptămâni de pregătire. Evenimentul ar atrage milioane de oameni, iar în mijlocul unei atmosfere de picnic, potențialul militar american de a distruge și imita alte persoane a fost prezentat ca un set de aventuri eroice, triumfătoare.
În vara lui 2013, în Afganistan mi-a venit cuvântul că spectacolul aerian și de apă s-a produs, dar că armata americană a fost „fără spectacol”.
Prietenul meu Sean a scos o intrare în parc pentru ultimele evenimente anuale într-un protest solo, încurajând vesel participanții să „se bucure de spectacol” cu atât mai mult pentru costul incredibil pentru ei în dolari fiscali, în vieți și stabilitatea globală și libertatea politică. pierdut la militarizarea imperială. Dornic să recunoască impulsul uman de a se minuna de spectacolul impresionant și de realizările tehnice afișate, el va insista asupra avioanelor și pe un ton cât mai prietenos posibil: „Arată mult mai rece atunci când nu vă bombardează!” an în care se aștepta la mulțimi mai mici, auzind (deși aparent prea ocupat să-și asume câteva mii de plute pentru a cerceta îndeaproape evenimentul particular din acest an) că mai multe acte militare au anulat. „După două sute de fluturași, am aflat că asta se datora faptului că MILITARUL S-A FĂCUT!”, Mi-a scris chiar în ziua respectivă: „Nu au fost acolo, cu excepția tuturor, pentru niște corturi de forță aeriană dezolante pe care le-am găsit când am făcut bicicleta. prin căutarea posturilor de recrutare. Am înțeles brusc de ce nu auzisem nicio boom sonică care a dus până la sfârșit de săptămână. ”(M-am plâns întotdeauna lui Sean de agonia anuală de a asculta acele avioane repetate pentru spectacol)„ Prea multumit să fiu mortificat de propria mea idiotie , Mi-am dat jos fluturașii și am biciclit fericit prin eveniment. A fost o dimineață minunată, iar cerurile din Chicago fuseseră vindecate! ”
Incapacitățile noastre nu sunt niciodată întreaga poveste; victoriile noastre vin în mici moduri cumulate care ne surprind. O mișcare de milioane apare pentru a protesta împotriva unui război, al cărui debut este întârziat, impactul acestuia s-a diminuat, de câte luni sau ani, de câte vieți nu s-au pierdut niciodată, de câte membre nu s-au rupt niciodată din trupurile copiilor? Cât de distruse sunt imaginațiile crude ale factorilor de război prin faptul că trebuie să-și apere planurile letale actuale, câte noi ultrajuri, datorită rezistenței noastre, nu vor fi niciodată atât de concepute? Cât de mulți factori pe parcursul anilor vor continua ca demonstrațiile noastre împotriva războiului să crească? Cât de acut va fi trezită umanitatea vecinilor noștri, până la ce nivel va crește conștientizarea lor, cât de mult mai strâns împletit în comunitate vor învăța să fie în eforturile noastre comune de a contesta și de a rezista războiului? Desigur că nu putem ști.
Ceea ce știm este că nu vom fi întotdeauna așa. Războiul ne poate extermina complet și, dacă nu este controlat, necontestat, arată toate potențialele în acest sens. Dar războiul lui David Swanson nu mai imaginează o perioadă în care Ali Abbases din lume își manifestă curajul lor imens într-o lume care a desființat războiul, unde nimeni nu trebuie să-și retrăiască tragediile de la mâinile națiunilor răpitoare, unde sărbătorim dispariția război. Dincolo de aceasta, prevede o perioadă în care umanitatea a găsit adevăratul scop, sens și comunitate al chemării sale de a încheia războiul împreună, de a trăi provocarea care înlocuiește războiul cu pacea, descoperirea vieților de rezistență și a activității cu adevărat umane. În loc să glorificăm soldații înarmați ca eroi, să apreciem un copil care este armat de o bombă americană care trebuie să știe că puține incapacități sunt o scuză pentru inacțiune, că ceea ce este sau nu este posibil schimbări și care, în ciuda a tot ce am făcut pentru el, încă intenționează cu hotărâre să lucreze pentru pace.
- Kathy Kelly
