De Tom H. Hastings, World BEYOND War, Octombrie 18, 2023
De mulți ani, au existat diferiți „Gandhi palestinieni” care au condus lupte nonviolente pentru a câștiga drepturi în timpul ocupației israeliene. Ayed Morrar i-a condus pe sătenii lui Budrus la o victorie pentru a-și salva plantațiile de măslini, modul lor de viață, când Forțele de Apărare Israeliene au primit ordin să treacă un zid. Sau Mubarak Awad, lider palestinian al nonviolenței și fondator al Nonviolence International – un bărbat tot suna pentru lupta nonviolentă.
Au existat, de asemenea, „John F. Kennedys israelian” care au condus acea țară către pace și dreptate cu palestinienii. Gândiți-vă la prim-ministrul israelian Yitzhak Rabin, care a semnat Acordurile de la Oslo pentru a aduce o pace negociată cu Yasser Arafat, liderul palestinian. Sau două generații de israelieni care lucrează Pace acum și sunt de 55 de ani.
Si totusi…
Literal, de fiecare dată când câștigurile către pace, justiție și nonviolență păreau promițătoare, cineva din cele mai rănite și deformate grupuri de traume s-a asigurat să fie spoilers comitând unele atrocități și resetând ura și violența.
Un israelian de dreapta l-a asasinat pe Rabin la un miting pentru pace din 1995, pentru Dumnezeu. Peste 100,000 de oameni, jubilați, au venit să sărbătorească pacea la Tel Aviv. Un israelian amărât de dreapta a transformat-o în durere și tragedie.
Hamas a aruncat în aer un autobuz plin de nevinovați în urma Acordurilor de la Oslo.
Pentru oamenii traumatizați, aceste acte au fost suficiente pentru a-i trimite direct înapoi la răzbunare justificată, la o ură mai profundă, o confirmare că „aceștia” nu erau nici măcar oameni.
Liderii Hamas și plini de ură jurnaliştii palestinieni se știe că deplâng că „Hitler nu a terminat treaba”.
Textele școlare israeliene au frecvent i-a caracterizat pe palestinieni ca nişte fiare sălbatice.
În timp ce o analiză bazată pe traume ne spune că atrocitățile tind să se repete din ce în ce mai frecvent și cu mai multă ferocitate, analiștii știu, de asemenea, că niciuna dintre aceste violențe retributive nu realizează pacea, nici dreptatea. Palestinianul Mohammed Abu-Nimer a remarcat săptămâna aceasta:
„Nu am învățat oare lecția că violența și uciderea nu vor duce la pace și securitate?
A oferi oamenilor spațiu pentru libertatea de a trăi în demnitate și securitate a fost fundamentul păcii între oameni de când au început să meargă pe acest pământ.”
Logica este apreciată în strategia militară. Dar există această decalaj de logică care este peren depășită și depășită de răzbunare și juvenile „El a început!” Înainte şi înapoi.
În cazul Israelului și Palestinei, poate exista un angajament total față de nonviolență de o parte, un angajament care ar putea depăși moștenirile urii?
S-a întâmplat în mișcarea pentru drepturile civile din SUA timp de un deceniu, 1955-1965, când afro-americanii din sud au practicat rezistența strategică, disciplinată, nonviolentă la segregare. Au fost pierdute vieți, disciplina a fost menținută timp de un deceniu și rezultatul a fost un șir lung de victorii semnificative.
Israelienii provin dintr-un popor care a fost genocid de naziști. Cu toate acestea, nimeni din Israel sau Palestina nu poate pretinde mai multă suferință și mai multe motive pentru revoltă violentă decât afro-americanii, după sute de ani de sclavie proprie, ucidere la pofta proprietarilor de sclavi sau poliției și rasism structural care produce sărăcie și mizerie. Și totuși, unitatea și angajamentul disciplinat față de nonviolență timp de un deceniu au fost puterea care a câștigat din nou și din nou.
S-a întâmplat în Serbia la sfârșitul anilor 1990, când o cultură obișnuită cu încercări de genocide oribile, acte de nespus de răzbunare și ranchiuni lungi și lungi, în schimb, s-a angajat într-o revoltă nonviolentă care, de fapt, l-a detronat pe dictator. El a fost un dictator care a supravegheat lagărele de violuri, masacrarea a 7500 de bărbați și băieți musulmani neînarmați și tortura nespusă a nevinovaților. Toată lumea „știa” că nonviolența este o treabă prostească în Balcani. Apoi a câștigat.
Dar Africa de Sud, unde legiuni de analiști politici străluciți erau siguri în anii 1980 că o baie de sânge era inevitabil? În schimb, cei mai săraci dintre săraci, tinerii din localități, s-au alăturat liderilor morali precum Arhiepiscopul Desmond Tutu și au purtat o luptă nonviolentă disciplinată care l-a eliberat pe Mandela și a pus capăt apartheid-ului fără războiul civil prezis pe scară largă.
Ca să nu mai vorbim de femeile din Liberia, într-o manifestare cea mai îndrăzneață și disciplinată a puterii nonviolente, s-au ridicat și au pus capăt unui groaznic război civil de copii soldați, viol și genocid. Nimeni nu a văzut asta venind.
Deci, până la urmă, depinde de un popor. Acceptăm că războiul și violența sunt inevitabile? Se justifică ei înșiși cu povești despre traume și atrocități?
Adesea, da. Dar nu in totdeauna. Oamenii aleg. Este ceea ce facem.
Dr. Tom H. Hastings, PeaceVoice Editor principal, este coordonator al programelor de licență și al certificatelor de licență pentru soluționarea conflictelor la Portland State University.
